Dar e imposibil. Nu pot atinge nici macar întunericul din fata ochilor mei, la o distanta microscopica de pleoapele mele. Simt cum noaptea aceasta ma apasa. Ma simt tot mai greu, simt ca gravitatia e din ce în ce mai mare, mai constanta, si încetul cu încetul ma prabusesc, lipit de solul nimicului.
Atunci, vad doua lumini. Defapt, nici nu stiu daca sunt lumini. Sunt asa de extraordinare... Încep sa zbor, levitând împreuna cu ele. Sunt asa de minunate. De o culoare albastru intens si cu o stralucire care nicidecum nu poate fi pamânteasca.
Putin câte putin, acele scânteie ma coboara înapoi. Apoi, un soare rasare putin mai jos de ele, si pupilele ochilor mei se fac tot mai mici, pâna ajung sa-mi acopar ochii cu palma stânga, iar palma dreapta, fara nici o teama, o îndrept înspre acea fiinta extraordinara.
Ma atinge. Fiecare fir de par de pe trupul meu ia atunci o pozitie verticala, si venele din obraji încep sa explodeze una câte una. Apoi, încet, deschid ochii. E EA... atât de minunata. Fiecare colt din inima mea a început atunci sa se micsoreze, si inima întreaga mi s-a facut atunci cât un fir de praf, care era plina de iubire. Nimic altceva nu mai exista atunci în ea.
Ea, era pur si simplu perfecta. Tot ce era, era perfect. Scâteiele de mai devreme, albastre, erau ochii ei, si soarele, zâmbetul ei perfect.
Atunci am priceput. Ea era Totul pentru mine. Nimic nu pot fi fara ea. Am recunoscut atunci ca ea pentru mine e 'eu'-ul meu...
Si i-am soptit: 'Te Iubesc...'
